„Sistemul” politic romanesc.

Incep anul prin preluare integrala a catorva comentarii. Initial am intentionat sa dau doua comentarii ale lui Chitu Constantin,
„Nu ma mir si nu intreb,doar constat”(nr 23) la articolul „Mizele preşedintelui pentru 2012 sau de ce se întoarce Băsescu la casa din Mihăileanu”, si
„Un „invins” predictibil, as zice eu” (nr 65) si nr. 93, de la articolul „Se va recunoaşte Băsescu „învins de Sistem” în 2012?” a lui C Campeanu,
ambele articole din Romania libera, pentru ca in cele doua comentarii a descris cu acuratete cum functioneaza „sistemul” politic din Romania.
Apoi am adaugat si un dialog despre cum se poate iesi din situatia descrisa.
„Nu ma mir si nu intreb,doar constat”(nr 23)

Stimata doamna Sabina, nu stiu daca ati citit romanul dostoievskian „Demonii”, dar am sa va fac o analogie cu cazul de fata. Pe la mijlocul romanului, un personaj din aristocratia rusa a secolului 19, Nikolai Stavroghin, urma sa fie promovat lider intr-o organizatie politica secreta, de sorginte socialista, extremista si subversiva in raport cu institutia monarhica a statului de la acea vreme. Ca sa fie acceptat de organizatia respectiva ca lider, el trebuia sa indeplineasca obligatoriu cel putin o conditie: sa fie santajabil, sa se lase inhamat la carul organizatiei si sa poata fi tinut de un capastru imaginar al santajului. Pentru asta, adica pentru a putea fi tinut in zabala santajului permanent, el era somat sa comande o crima ce urma sa fie savarsita in numele lui si pe banii lui. Va intrebati, poate, care era logica acestei actiuni ce pare, pentru un om normal la minte, abnorma, inutila si stupida ? Raspunsul e simplu si logic din perspectiva politica, a puterii: el trebuia sa fie permanet legat de organizatia respectiva prin aceasta crima. Oricand si-ar fi permis, sau doar i-ar fi trecut pur si simplu prin minte, sa manifeste cea mai mica autonomie si independenta fata de grup, ar fi urmat sa fie demascat ca ucigas si deferit justitiei sau compromis ca persoana publica. D-voastra nu trebuie sa plece de la ideea credula ca Basescu e de capul lui in calitatea pe care o are de atata amar de vreme prin institutiile administrative si politice ale statului. Basescu, ca si alti lideri ce se preumbla prin institutiile statului si ne tin, din cand in cand, ore de dirigentie (sau lectii politice) despre economia de piata, este un instrument al unei tagme de oameni unsi cu alifiile santajului, nu tocmai buni e pusi la icoana de deasupra patului. Oamenii astia din umbra, ce l-au „format” si l-au „propulsat”, ce-l ghidoneaza cu telecomanda santajului de vreo 21 de ani, au investit mult (bani si energie) in acest personaj politic ca sa ajunga ceia ce-a ajuns, sa cucereasca inimile si constiintele romanilor, opinia publica, increderea ei deplina. Orice personaj politic trebuie sa intruneasca doua conditii obligatorii: 1. sa fie santajabil si 2. sa stie sa imbrobodeasca opinia publica cu promisiuni, oferindu-i ceia ce doreste aceasta. Un exemplu: valul politic pe care a urcat Basescu a fost cel al luptei anticoruptie si, atunci, oferta politica, pentru a castiga increderea opinei publice, nu putea fi decat promisiunea de lupta anticoruptie. Este evident ca totul a fost numai de fatada, ca vorbele nu erau in concordanta cu faptele. El a venit cu aceasta oferta, nu pentru ca asta si-ar fi dorit sau pentru ca ar avea el vocatie de luptator anticoruptie, ci pentru ca asta cerea publicul elector. Spune-mi ce vrei, si-ti voi … promite ceia ce-ti doresti; asta e deviza omului politic. De fapt el n-a fost niciodata un om al dreptatii si cu atata mai putin al luptei anticoruptie. El e in primul rand un om al sistemului, care sistem e si generatorul, focarul, coruptiei. Experienta suspendarii, din mandatul precedent, l-a lecuit de pofta de independenta si autonomie. Atunci, probabil, pentru prima data in viata lui, a inteles ce se poate intampla daca calci pe alaturi si nu te conformezi regulilor jocului impuse de sistem. De ce trebuie sa ne miram, acum, ca sare la gatul DNA. Asta e jocul, asa trebuie sa faca din alte ratiuni (de natura politica), nu pentru ca ar avea motive s-o faca sau pentru ca oamnii aia ar fi vinovati cu ceva. Toata actiunea anticoruptie este un esec, si nici n-avea cum sa nu fie un esec din moment ce a fost initiata doar din considerente de aparenta sau de imagine publica, dar asta nu din vina celor ce fac parte din respectiva institutie, cum ar fi Daniel Morar, ci din cauza regulilor obstructioniste impuse (in numele dreptului individual) de sistem. Institutia DNA n-a fost facuta sa prinda pestii mari, ci doar ceva plevusca, adica niste „maidanezi” ai sistemului, pripasiti pe acolo din pura intamplare, si care n-aveau si ei un „stapan” mai de doamne-ajuta. Basescu joaca un rol, el e un biet actor care, spre deosebire de altii mai novici si mai docili, stie sa mai si improvizeze, sa aduca ceva noi personajului pe care-l joaca. Toti oamenii politici traiesc intr-un fel de captivitate, de prizoniarat temporar, a sistemului care-l propulseaza. Omul politic nu are decat doua variante: accepta regulile jocului sau refuza de la inceput jocul. In niciun caz nu se accepta sa intre in joc si, dupa aia, sa te retragi de la masa jocului cum vrei tu. Te poti si retrage, la o adica, dar nu cum vrei tu. E ca la jocul de poker. Daca esti in pierdere, la un moment dat, te poti retrage, fiindca ti s-au luat banii, dar n-o poti faca daca esti in castig; atunci nu te poti retrage din joc decat atunci cand ceilalti cad de acord sau nu mai au bani sa continue jocul. M-am lecuit de mult de naivitatea inocentului care ia aparenta ca realitate, care le confunda una cu alta. Nimic nu e ceia ce pare; treaba asta v-o pot confirma cel mai bine metafizicienii, cei care sondeaza in adevarurile abstracte ale unui „dincolo” inaccesibil simturilor; accesibil poate doar unor ratiuni mai rafinate si mai deprinse cu abstractiuni. Intre aparenta si realitate uneori nu e nicio similitudine, sunt doua lumi absolut paralele. De-aia, stimata doamna Sabina, v-as recomanda sa nu va mirati si nici sa va intrebati. Fericit e cel ce „nu” stie, nu cel ce stie. Crestinul fericit e doar cel „sarac cu duhul”.

„Un „invins” predictibil, as zice eu” (nr 65)

Domnule Cristian Campeanu, toti presedintii au fost, sunt si vor fi invinsi de sistem. Pe langa motivele enumerate in articolul d-nei Sabina Fati, in care am reliefat ca presedintele este el insusi omul sistemului, unealta lui, instrumentul lui, multe alte motive as avea sa cred ca presedintele nu poate fi decat un perdant anticipat (asta daca admitem ca el chiar e interesat de binele poporuluii lui). El nu se poate dezice de sistemul care l-a creat, asa cum un copil nu se poate dezice de parintii lui. Vrea, nu vrea, copilul e nevoit sa accepte ca parintii sunt parinti. Inainte de a devenii o alternativa la presedintie, un candidat si un probabil castigator, in orice stat si in orice sistem politic, el este in primul rand omul sistemului care l-a nasit, care i-a dat „botezul politic”, ca sa zic asa. Un om care se inhama la o asa treaba, cum e si cea politica, nu are prea multe optiuni o data intrat in sistem. Doua sunt optiunile atat timp cat omul e inca liber: 1. sa faca politica; 2. sa nu faca politica. In momentul in care ai optat pentru una din variante, si libertatea de a fi tu insuti s-a redus la jumatate; ti-ai injumatatit astfel portia de libertate. Fiecare optiune aleasa, inseamna un grad mai mic de libertate, insemna restragerea perimetrului libertatii. Daca nu esti consecvent cuvantului dat (in cazul de fata sisetmului), atunci decazi din calitatea de om onorabil, care-si respecta cuvantul. Din momentul in care ai ales, liber fiind inaintea alegerii, nu mai esti liber ulterior si nici stapan pe deciziile tale dupa aceea. Inainte de a ajunge sa devii o persoana cu notorietate politica si publica, sau o personalitate politica cum spun unii cu o emfaza ridicola, esti trecut prin „furcile caudine” ale sistemului. Asa cum romanii trebuia sa treaca printr-un defileu (in 321) unde nu se gasea apa, si fiind nevoiti sa-si negocieze iesirea din defileu, tot asa si omul politic e nevoit sa-si negocieze (cu sistemul) iesiera din „defileul” anonimatul politic. In orice individ (la unii mai mult, la altii mai putin) exista o doza de ambitie politica, care constituie insusi resortul ce-l determina sa vrea sa negocieze cu sistemul intrarea lui in arena competitiei. Opinia publica, sau electoratul, nu alege decat ceia ce i se ofera – adica nu el are initiativa, el avand mai curand un rol pasiv. Oferta, deci initiativa si actiunea, e o treaba facuta de sistem. Sistemul asta, si nu numai in asta de acum, e o tagma de oamnii destul de bogati, sireti si cu veleitati aristocratice. Ca sa se stie ca existi, ai nevoie de mass-media (in special televiziunile) care sa te „recomande” publicului, iar mass-media le apartine lor, acestor neo-aristocrati. Dar, e nevoie sa ne intrebam, deschis, obiectiv si cu sinceritate, de ce ne-ar recomanta instituiile respective, in proprietatea si administrarea lor, pe noi; sau anume pe cineva. Evident ca asta se face din interes; adica pe principiul „ce-mi dai, ca sa-ti dau”. Dar care e interesul domniilor lor ? Aici e aici. Imparatii romani, ca si liderii de azi ai popoarelor, aveau doua alternative ce le conditionau deciziile politice: 1. fie sa fie de partea poporului; 2. fie sa fie de partea armatei. Ce se intampla in fond si care era contradictia, opozitia, intre cele doua categorii de cetateni. Miza era intotdeauna, ca si acum, una pecuniara. Ca sa satisfaci armata, adica sa-i maresti solda, erai nevoit sa pui bir (adica taxe si impozite) pe popor; si in acest fel atragandu-ti ura poporului asupra ta; Dar, atragand-ti ura poporului, riscai sa apara un alt ambitios (politic) si sa-ti ia locul, fructificant pozitia ta fragila in raport cu poporul. Nu exista un risc mai mare pentru un dictator (Ceausescu n-a inteles treaba asta si de aici i s-a tras moartea prin executare) decat sa fie in dizgratia poporului, sa fie indezirabil propriului popor. Atunci el devine extrem de vulnerabil in fata unor ambitiosi care vor sa-i ia locul. Daca, dimpotriva, nu dai armatei satisfactie (materiala, desigur), sprijinindu-te pe popor, atunci nu mai are cine te apara; si astfel aluneci din lac in put. Neagoe Basarab, in „Invaturile catre fiul sau, Teodosie”, ii recomanda acestuia sa aiba grija ca un domn sa nu fie sarac, caci „porumbeii” (spunea el armatei, in metafora), adica cei ce-ti apara domnia, astepta de la tine „graunti”. Asa e si acum, cu deosebirea ca in locul armatei (din vremea romanilor) avem ceia ce numim noi „sistem”, o tagma de oameni (o minoritate de fapt) bine insurubata in articulatiile de putere ale societatii. Nu te accepta aceasta tagma (minoritara ca numar), nu devii un probabil candidat, si daca nu devii un candidat, nu devii nici presedinte. Fara „scrisoarea de recomandare” din partea sistemului, fara unda verde data de acestia, nu ajungi sa candidezi in vecii vecilor. Dar „sistemul’ nu risca cu tine fara sa-si ia, in prealabil, o garantie sigura, o ipoteca pentru creditul pe care ti-l acorda politic. Ei bine, acea garantie constituie ceia ce mai tarziu poate fi obiectul unui posibil santaj. Aceasta „ipoteca”, pe care trebuie s-o accepte pretendentul, insetat de glorie politica, este firul (sau firele) prin care te misca ca pe o papusa in delirul (uneori disperarea) agorei, a opiniei publice. O sa va intrebati, ce-i de facut ca sa se iasa din aceasta morisca ? Raspunsul este ca nu se poate iesii din acest vesnic „sah la rege” pe care sistemul il da liderilor politici.. Cei puternici si bogati vor exact contrariul a ceia ce vor cei slabi si saraci; respectiv sa-si insuseasaca fiecare cat mai mult din felia „valorii adugate”, rezultata din activitatea economica, numita PIB. Poporul (prin popr intelegand acea majoritate covarsitoare a unei natiuni) va fi intotdeauna cel sacrificat, cel inselat, cel mintit. Liderii mimeaza binele celor multi si urmeaza cu zel binele celor putini (si bogati). Binele celor multi si saraci nu este decat arare ori convergent, din nefericire, cu al celor putini si bogati, fiindca miza e una si aceiasi: fiecare vrea sa ia felia mai mare din tortul PIB-lui. Ca cei putin si bogati castiga, asta se poate dovedii numai uitandu-ne la structura (de repartitie) a PIB-lui. Din intreg PIB-ul Romaniei, de pilda, o treime o reprezinta salariile (partea ce revine celor multi si saraci), in timp ce doua treimi o reprezinta renta asupra capitalului, asa-zisul „venit rezidual”: profitul (ce apartine celor putini si bogati). Liderii politici, prizonieri ai sistemului, joaca dupa muzica tarafului celor bogati. Basescu, in ciuda la ce spune unul si altul, este si el tot un „prizonier” (ca si Emil Constantinescu) si n-avea cum sa nu fie „invins”. De fapt el nici macar n-a fost invins, in sensul de surpriza, daca plecam de la ideea ca asa trebuia sa se intample. Ceia ce se intapla la modul cel firesc, si fara surprize, e o devenire a normalitatii.

UPDATE Moftangiu Comentariu #67
D-le Chitu ce ati descris este un „sistem monolit”, mostenit din comunism. Viata politica din Romania functioneaza simuland pluripartidismul si democratia. Pluripartidismul autentic si separatia puterilor in stat, rezolva problema „sistemului unic”, obligand partidele sa concureze pentru putere, si sa tina cont de dorintele electoratului. Daca reusim sa facem sa functioneze democratia, sa introducem in societate noi competitori pentru putere, iesim din aceasta „morisca” a „rotatiei cadrelor”.
Raspunsul „@ Moftangiu” (nr 72)

Ca sa iesim din morisca politica, din cercul vicios al sistemului, si sa slavam prestigiul democratiei, si o data cu ea si prestigiul libertatii individuale, e nevoie sa se produca o schimbare in mentalul electoratului; respectiv, ca electoratul, sa fie grupat si clasificat dupa anumite criterii (pecuniare in cazul de fata) si, astfel, fiecare categorie sociala sa aiba o constiinta a sinelui (ca intreg organic si distinct), ca entitatea politica, sociala. Altfel spus, e nevoie ca electoratul majoritar sa iasa din pasivitate, adica din starea de a „astepta” sa i se dea, mura-n gura, candidatul la alegeri care sa-i reprezinte. Electoratul de acum prea mult astepta sa … aleaga, doar sa alega si nimic altceva; adica el nu iese din starea de pasivitate, asteptand sa i se oferea variante optionale, asteptand sa-i rezolve altcineva problema. A alege nu e suficient, mai trebuie sa-l si cauti pe cel pe care vrei sa-l alegi. Daca nu-l cauti tu, atunci ti-l ofera generos televiziunile lui Voiculescu, dar televiziunile lui Voiculescu nu ti-l recomanda pe cel care te reprezinta pe tine, interesul tau, ci pe cel care-l reprezinta pe el si interesele lui. Electoratul trebuie sa si-l caute singur pe cel care-l reprezinta majoritar. Ca sa se intample asta, e nevoie in primul rand sa existe un „noi” (saraciii) si un „ei” (bogatii), adica sa se separe albul de negru, graul de neghina, tagma bogatilor de tagma saracilor. Asa cum liberalismul a separat statul de societatea civila, divizand-o laic (si religios), tot asa trebuie ca si societatea civila, la randul ei, sa o clasificam in functie de avut, de bogatie. Atunci am stii cu adevrat cine suntem noi si cine sunt ei, ce suntem noi si ce sunt ei. Daca nu se face clasificarea, atunci orbecaim in confuzie si intuneric; ca pana acum. Daca continuam sa ramanem ca societate civila tot asa, amestecati, de-a valma, totul sa fie o apa si-un pamant, ca o multime de oamenii ne-structurata pe categorii (in functie de avut), nu mai putem intelege contradictia de interese dintre „noi” si „ei”. Normal ar fi ca „noi” sa-i alegem pe ai nostri, iar „ei” sa si-i aleaga pe-ai lor. Aici e toata confuzia, in aceasta amestecatura si aceasta pasivitate a celor multi. Daca ne amestecam, la gramada, spunandu-ne „societate civila”, formand un aluat social nedefinit, imprecis conturat, atunci nu mai intelegem ca intre „noi” si „ei” exista o contradictie de interese. Imi repugna contradictia de clasa a lui Marx, fiindca mie imi place democratia, insa clasele sociale totusi trebuie sa fie bine conturate si definite, si astel ele sa-si aleaga reprezentantii potrivit propriilor interese. Eu nu vad contradictia de clasa la modul exclusivist si in afara democratiei, asa cum o facea Marx la vremea lui. Eu vad contradictia de clasa manifestandu-se strict in regula jocului democrat, in cadrul democratiei. Nu va apare insa un partid social-democrat propus si promovat de cei bogati (ca dovada ca nu avem o social-democratie autentica). Tagma celor bogati n-are niciun interes sa promoveze asa ceva; asta insemna sa-si dea singuri su stangul in dreptul, inseamna sa se nege pe sine ca o categorie sociala distincta. Acel partid care sa ne reprezinte, sa zicem unul social-democrat, trebuie „noi” sa ni-l gasim singuri. Dar, ca sa ni-l gasim singuri, partidul si omul (sau oamenii), e nevoie sa stim ca existam ca entitate sociala distincta, sa ne definim cine suntem si ce vrem si, mai ales, sa invatam a ne diferentia de „ei”.

Moftangiu Idei devastatoare (# 77)
Exista separarea intre noi si „ei”-„baietii destepti/baronii” si este constientizata de electoratul care nu se prezinta la vot, adica peste 50%. Noi nu avem nevoie sa ni se indice „mura-n gura” „pe cine” sa alegem, pentru ca nu mai avem incredere in nimeni. Acum vrem sa stim „pentru ce” sa ne dam votul, lucru care nu este clarificat. Cand se vor clarifica masurile atunci vom vota pe cei care se vor angaja sa le puna in aplicare. Pana acum am primit asigurari ca vor face ce este „bine pentru popor”, fara sa spuna ce. Oamenii asteapta masuri concrete ca garantii, si atunci se va iesii din apatie si din stara de asteptare. Acele masuri concrete pot fi elaborate de un cerc redus de oameni cu viziune si cu intentii nobile. Odata masurile creionate si „aruncate” in viata publica o sa fie ca „bulgarele de zapada”. Cineva spunea ca „o idee mare poate fi devatatoare”, si eu cred in „idei devastatoare”.

„@ xCucusong” (nr 93)

Eu nu stiu cum si cat ne influenteaza Dumnezeu viata, dar stiu, dintr-un proverb de la parinti, ca „Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga si-n desaga”. Dumnezeu iti poate lumina calea, poate aduce mai multa limpezire in mintea noastra, dar nu cred ca ne ofera binele armoniei umane facut „de-a gata”; binele asta trebuie sa-l gasim singuri. Dumnezeu e o veriga importanta in echilibrul nostru interior, e singurul punct de sprijin intr-o lume profund miscatoare (nu ne scaldam de doua ori in aceiasi apa, spunea Heraclit), e poate singura evadare a noastra (pe calea revelatiei) din imperiul simturilor si-al ratiunii (aproape divinizata de Descartes, ridicata la rangul cel mai inalt de filozoful Kant, fiind chiar sacralizata de curentul umanist). Simturile (care nu te inseala in menirea si rostul lor) te ajuta sa existi ca fiinta biologica, ratiunea (uneori ratacitoare prin tot soiul de abstractiuni) te ajuta sa-ti pozitionezi propria fiinta in spatiu si timp si sa-ti directionezi existenta inspre un ideal. Insa ratiunea singura, fara suportul sentimentului, nu ne scoate la liman. Ca ratiunea ne inseala, asemeni unei amante usuratice, frivole, avem dovada vie ca cei ce-au inventat forta devastatoare a energiei nucleare ( e vorba de oamenii de stiinta, in care credem – nu stiu de ce? – orbeste), ca si ce-i ce-au experimentat-o la Hirosima (oamenii politici, in care ne punem mereu sperantele), au fost cat se poate de rationali cand au facut ce-au facut; poate chiar prea rationali. Ca sa iesim din labirint, din bezna, nu exista decat doua drumuri posibile: fie sa ne intoarcem la religie cu smerenie, fie sa inradacinam ratiunea in sentiment. Oricum, e sigur ca ratiunea nu trebuie sa fie lasata de capul ei. Simturile si ratiunea nu au intotdeuna discernamant si, pentru a se evita catastrofele si nedreptatile (plecate din egoism si eroare de natura rationala), de pe „civitas diaboli”, atunci ele trebuiesc subordonate fie divinitatii ce ne transcede (nu divinitatii din noi, cum pretind hughenotii, ci divinitatii din afara noastra), fie invatam sa ne cladim comunizarea, socializarea, punand la temelie iubirea de (sau intre) oameni si (sau de) de umanitate. Pana una alta, si din nefericire, ca sa nu ne departam prea mult de realitatea traita, constatam ca nu sentimentul de iubire, nu cel de compasiune, nu de morala si nu de dreptate guverneaza lumea de azi. Lumea de azi, care nu s-a schimbat decat la suprafata de fata cea de ieri, adica de sclavagism sau de feudalism, e o lume in care instinctul de putere al individului guverneaza autoritar. Cei ce au putere si bogatie (putini la numar, dar deosebit de vicleni si lipsiti de scrupule) vor sa si-o sporeasca, manipualnd pe cei multi si aflati in confuzie de valori, inducand iluzia unei armonii intre paturi sociale; sau clase sociale. Intelectualitatea, si ea la fel de obsedata de indestularea stomacului ca si omul de rand, cu spiritul mercantilist la moda care-o caracterizeaza, fara sentiment si fara constiinta, doar cu pofte hedoniste de satisfacut, si-au pus intelectul in slujba celor cu bani si putere, argumentand teoretic dogmele sau paradigmele rasuflate ale unor economisti clasici; reincalzindu-le ca pe o ciorba de pasare de la etapa istorica la alta. Omul, ca specie, trebuie sa se salveze de el insusi. Umanitatea si-e cel mai mare dusman al ei insasi. Cine-o va salva din propriile ei „gheare” ? Poate doar nevoia de a supravietuii, doar necesitatea perpetuarii speciei. Pus in fata alternativei crizelor economice fara sfarsit, el va lua o decizie. Nimic din ceia ce e in afara echilibrului nu rezista timpului. Iar azi, ca si in trecutul istoric al unor oranduiri sociale pe care le-am negat, dezechilibrul din economie are un nume precis: repartitia; distributia si redistributia. Cu cat ne „dezvoltam” sau „progresam” , cu cat veniturile salariale vor avea o pondere mai mica in valoarea PIB-lui si, ca efect direct al acestui proces, cu atat se va consuma mai putin. Mai departe: cu cat se va consuma mai putin (din cauza veniturilor, in scadere constanta), cu atat se va produce mai putin; cu cat se va produce mai putin, cu atat si locurile de munca vor scadea ca numar; cu cat vor fi mai putine locuri de munca, cu atat pozitia salariatului in raport cu patronul se va subrezi, iar pozitia slaba a masei salariale va insemna ca, la negocierea salariului, aceasta va fi una umila, iar salariul va fi un arbitrariu al patronajelor. Toate aceste cauze se inlantuiesc si, amplificandu-se si potentandu-se una pe alta, duc intr-o singura directie: reducerea veniturilor salariale, adica ale celor ce „consuma” si, prin asta, mentin motorul economiei la o turatie optima. Veniturile salariale vor scadea fie prin numarul tot mai mic de salariati (cauzate de recesiune), fie prin salarii tot mai mici cauzate de slaba pozitie de negociere a celor ce muncesc cu bratele si cu intelectul. In primul rand din acest punct de vedere, pragmatic, am sustinut si sustin ca problema economica nu e ce investim si unde investim, ci cum impartim intre categoriile sociale ceia ce producem. Din pacate, oamenii de specialitate, ce inteleg foarte bine care-i adevarul, slujbasi cu simbrie la ce-i ce la da leafa lunara, ignora aceste adevaruri din lasitate si interes marunt. Fara presiunea maselor insa nu se va schimba nimic. Asa cum in natura contradictiile duc la schimbare (unii ii spun evolutie), si in sfera socialului tot contradictiile (dintre clasele sociale departajate de agoniseala materiala) vor reprezenta resortul schimbarilor (sau evolutiei).

Anunțuri

Despre Deceneu
"Lumea nu va fi distrusa de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervina.” - Albert Einstein

4 Responses to „Sistemul” politic romanesc.

  1. Ontelus Dan Gabriel says:

    Este interesant ca, desi au trecut sase zile de la postare, nimeni nu a comentat ceva la acest topic… Asta spune multe despre noi si despre lumea in care traim…
    ,,Umanitatea si-e cel mai mare dusman al ei insasi.”

  2. toma alimos says:

    NU CRED IN ” Sistemul asta, si nu numai in asta de acum, e o tagma de oamnii destul de bogati, sireti si cu veleitati aristocratice. Ca sa se stie ca existi, ai nevoie de mass-media (in special televiziunile) care sa te “recomande” publicului, iar mass-media le apartine lor, acestor neo-aristocrati.”
    Adica nu cred intr-un sistem unic , unicelular , de genul acesta .
    Insa este normal si natural sa existe cat mai multe astfel de „microsisteme ” , iar cu cat mai multe, cu atat mai bine pentru socetatea in ansamblu .

    • Deceneu says:

      Daca ar fi in competitie nu s-ar menaja asa cum o fac.
      Sistemul este organizat pe celule dar fiecare cotizeaza la toate partidele, joaca la mai multe capete. Cand unii dau prea putin, cei de la comanda le „arata pisica”/DNA-ul, fac un mic show mediatic si eventula obtin transferul sursei de venit in parohia lor. Cam asta a facut Basescu, si-a tot intarit influenta si a multiplicat sursele de venit.

%d blogeri au apreciat asta: