STUDIU DE CAZ: ALEGERILE DIN 1996

Reproduc integral un articol din Bursa din 2007, semnat de Rau Sarbu, care merita revazut in preajma alegerilor.
Oligarhia şi alternanţa la putere – de Radu Sarbu – BURSA 06.06.2007

DEX defineş­­te oligarhul ca fiind „membrul unei oligarhii”, iar oligarhia, ca pe „o formă de conducere a statului în care puterea politică şi economică este deţinută de un număr restrâns de persoane”. În România, ţară marcată de sechelele totalitarismului, exersarea puterii implică trei mari categorii de persoane, cărora li se adaugă beneficiara vizibilă, oligarhia financiară. Infrastructura oligarhiei româ­neşti o asigură serviciile secrete. În plan politic, partidele de stânga au fost cele care au facilitat accesul oligarhilor la resurse. Nu este niciun paradox dacă ne gândim că geneza oligarhiei s-a datorat confiscării revoluţiei şi transformării ei în lovitură de stat. De către cine? De cei care au format mai apoi FSN/ PDSR+PD, în primul rând, dar nu numai…
Prima categorie este a demnitarilor, începând cu preşedintele; nu depăşesc câteva (puţine) sute şi – fiind funcţii cu determinantă politică – sunt poziţii metastabile. Se rotesc pe posturi, uneori revin, iar alteori sunt „reciclaţi”, dar întotdeauna sunt protejaţi. Se poate afirma că oamenii politici de prim plan, activi de la revoluţie, fac parte din oligarhie.
Este apoi o categorie mai numeroasă, compusă din oameni longevivi în funcţii, mulţi dintre ei, practic, pereni. Ei asigură stabilitatea şi continuitatea sis­temului: şeful MStM al Armatei, şefii din SRI, SIE, DIA, SIPA, SPP, „doi şi un sfert”, STS; guvernatorul BNR, dar şi câţiva adjuncţi; secretari de stat şi asimilaţi ai lor; şefii principalelor cabinete (preşe­dinte, prim-ministru, camere parlamentare, ministere etc); mulţi dintre func­ţionarii superiori din instituţiile statului; şefi ai grupurilor de presă, ai SIF-urilor, ai băncilor, ai camerelor de comerţ şi indus­trie; şefii marilor monopoluri de stat (PETROM, SNCFR, ROM­GAZ, ELECTRICA, CONPET, TRANSELECTRICA, mari unităţi producătoare de energie, etc); lideri de sindicat; ş.a. Tot aici intră şi cei din teritoriu, de la prefecturi şi primării, din aparatul consiliilor locale, de la finanţe, de la parchete şi instanţe, de la IJP-uri, de la vamă ş.a.m.d.
A treia categorie o constituie reţelele de sprijin din întreprinderi economice şi instituţii ca şcoli, spitale, universităţi, etc.
A patra categorie este a beneficiarilor vizibili: marii indus­triaşi şi finanţişti.
Cred că oligarhia româneas­că este formată din mai puţin de o sută de mii de oameni, ceea ce reprezintă sub 0,5% din populaţie.
Toţi aceştia sunt legaţi între ei prin linii de forţă, pe care se mişcă cu uşurinţă, ceea ce explică traiectoriile spectaculoase ale multor cariere şi averi. Sunt temeiuri să credem că majoritatea componenţilor săi au relaţii strânse cu serviciile secrete succesoare fostei Securităţi, în principal ca ofiţeri acoperiţi. Constantin Ticu Dumitrescu apreciază la 70.000 numărul dosarelor care nu au fost predate CNSAS. Cifra confirmă ordinul de mărime al estimării de mai sus.
Limitarea şi reducerea influenţei oligarhilor asupra actului de guvernare a constituit dificultatea esenţială a procesului de aderare a ţării la structurile euro-atlantice. Deşi România a fost până la urmă acceptată, partida nu este nici pe departe câştigată, deoarece structurile oligarhice de sorginte securisto-comunistă se regenerează prin plasarea de oameni noi în toate punctele cheie ale sistemului financiar-bancar, economic şi politic. Aceştia sunt de regulă tineri, fără nici o legătură formală cu fosta Securitate, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior de elită. Ei alcătuiesc „reţeaua de informatori” a acestor vremuri, înlocuind vechile reţele ale statului totalitar. Astăzi, când fiecare este liber să spună ce vrea, informatorii poliţiei politice nu mai sunt necesari; sunt preferate informaţiile valorificabile financiar. Dosariada la care asistăm confirmă schimbul de generaţii şi de obiective în cadrul serviciilor secrete. Serveşte imaginii externe a ţării (vezi, Doamne, că românii fac în sfârşit curăţenie!), dar lasă neatinse interesele oligarhiei.
Oligarhia şi-a urmărit întotdeauna cu eficienţă scopurile, dar inducerea alternanţei la conducerea ţării cu ocazia alegerilor din noiembrie 1996 mi se pare de-a dreptul spectaculoasă.
Guvernul Văcăroiu (1992-1996), nefăcând nici o reformă, blocând privatizarea şi subvenţionând producţiile nerentabile şi pe stoc, a îmbolnăvit întreprinderile, a aruncat în aer acordurile cu FMI şi cu Banca Mondială şi şi-a anulat şansele de creditare pe pieţele financiare internaţionale. Sistemul bancar românesc era şi el distrus de inflaţie, de comanda politică şi de corupţie. Singurii care au prosperat pe vremea tandemului Iliescu & Văcăroiu au fost oligarhii. Dar se apropia o scadenţă: anul 1997, începând cu care România trebuia să ramburseze primele credite externe post-ceauşiste, contractate pe termen scurt şi cu dobândă mare de guvernele Roman, Stolojan şi Văcăroiu. Obligaţiile de plată erau de 1,9 miliarde dolari în 1997; 2,8 în 1998; 3,2 în 1999 şi 2,1 în 2000. Lor li se adăuga nevoia de finanţare a deficitului anual, de cca 2 mld. dolari. Faţă de aceste nevoi, rezerva valutară a Băncii Naţionale a României ajunsese în noiembrie 1996 la numai 565 milioane de dolari !!! România era în faţa crahului. Dacă nu obţinea finanţări externe, pentru „rostogolirea” obligaţiilor de plată, ţara intra în incapacitate de plată, adică în crah, iar economia se prăbuşea, exact aşa cum s-a întâmplat în acelaşi an 1997 în Bulgaria.

Prăpastia devenise evidentă pentru oligarhie, care s-a alarmat. Crahul, asa cum s-a dovedit in Bulgaria, ar fi însemnat nu numai prăbuşirea nivelului general de trai al românilor, dar ar mai fi avut cel puţin două consecinţe dramatice pentru oligarhie: 1. toată „agoniseala” din cei şapte ani de căpuşare a economiei şi a bugetului naţional s-ar fi aneantizat în gigainflaţia consecutivă crahului şi 2. opoziţia ar fi venit la putere adusă de un val de susţinere populară care ar fi măturat structurile. Adică EI ar fi pierdut totul: şi banii şi puterea… Aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria.
„Ai noştri” au fost însă mai deştepţi: înţelegând iminenţa dezastrului încă de la jumătatea anului 1995, au pus la punct scenariul de avarie şi au acţionat, manipulând prin intermediul serviciilor secrete scena politică. Trebuiau retraşi temporar „foştii” şi aduşi alţii, mai credibili. România, prin alternanţa la putere, trebuia să demonstreze că este o democraţie funcţională, în aşa fel încât să obţină refinanţările salvatoare. Moartea lui Corneliu Coposu le-a oferit pretextul necesar începerii promovării alternativei. Câteva citate din amintirile altora argumentează teza mea:
Ion Diaconescu – După revoluţie, Ed. Nemira – 2003, pag.166: „Corneliu Coposu şi-a dat obştescul sfârşit în 11 noiembrie 1995. La început, ştirea internării lui în stare gravă la spital a fost prezentată de mass-media normal, adică pe prima pagină a ziarelor, pentru că era vorba de preşedintele unui partid important şi senator, dar nimic mai mult. Însă în perioada cât a luptat cu moartea, s-a întâmplat un fenomen foarte interesant şi mai greu de explicat. Dacă la început ştirea a fost prezentată în dimensiuni normale, în zilele următoare, pe vreme ce timpul trecea şi Corneliu Coposu se chinuia între viaţă şi moarte, ştirile privind situaţia sa se rostogoleau ca bulgării de zăpadă, devenind din ce în ce mai impresionante, ajungând în momentul decesului la dimensiuni de tragedie naţională, ziarele aveau prima pagină plină cu lungi articole elogioase privind viaţa, activitatea sa şi, mai ales, suferinţele din perioada comunismului. Culmea este că aceste manifestări veneau mai ales din partea celor care, până atunci, îl blamaseră şi îl batjocoriseră în fel şi chip. Ca urmare a acestei campanii din mass-media şi desigur, pe fondul, totuşi al admiraţiei de care Corneliu Coposu se bucura în rândurile partidului şi ale unei părţi din opinia publică, cele trei zile ale funeraliilor s-au transformat într-o manifestaţie cu caracter aproape naţional. M-am întrebat adesea ce semnificaţie putea să aibă această schimbare de ton şi de atitudine, la 180 de grade, din partea mass-media în general şi a adversarilor politici.”

Virgil Măgureanu, şeful de atunci al SRI, spunea într-un interviu acordat ziarului Evenimentul Zilei, în luna mai 2004: „În 1996, situaţia era de asemenea natură încât nu numai că era necesară, dar devenise foarte probabilă o alternativă la putere şi, după socotelile mele, ar fi căzut bine să se vadă că e posibilă schimbarea. Şi că un grup care rămăsese prea mult la putere, din 1990 până atunci, ar fi avut numai de câştigat dacă s-ar fi dat un pic la o parte. Ceea ce s-a şi întâmplat.”

Iosif Boda, în cartea sa Cinci ani la Cotroceni, Ed. Evenimentul românesc – 1999, referindu-se la alegerile din 1996, scrie la pag. 276-280, în capitolul „A vrut oare PDSR să câştige alegerile?”: „Nu pot continua fără a mărturisi o impresie stranie care mi s-a format în timpul campaniei electorale. Am avut senzaţia, împărtăşită de mulţi dintre oamenii politici cu care eram în contact, că liderii de seamă ai PDSR nici nu doreau să câştige alegerile. Pe ce mă bazez când împărtăşesc acest sentiment, care poate părea incredibil pentru multă lume, pentru că e situat, de fapt, în paranormalul politicii? Sau, în orice caz, dincolo de logica politică. Ori în afara ei. Din discuţiile cu miniştrii serioşi ai guvernului de atunci reieşea că problemele reformei vor fi deosebit de grave în perioada ce urmează. În orice caz, mult mai grave decât lăsau să se înţeleagă rapoartele triumfaliste ale Executivului de atunci, care găsea de cuviinţă să ascundă praful sub preş. (…) Mă mărginesc să spun că asta era percepţia mea de atunci: că mulţi demnitari din guvernul Văcăroiu ştiau ce probleme lasă în urma lor şi că ar fi fost bucuroşi să scape de povara lor.”

Într-adevăr, la sfârşitul anului 1996, România era o bombă al cărei ceas ticăia deja de o bună bucată de vreme. Salvarea oligarhiei depindea de evitarea crahului, ceea ce însemna „rostogolirea” obligaţiilor de plată, în urma refinanţării lor prin alte credite externe. (De fapt, de zece ani, România doar asta face: îşi „rostogoleşte” obligaţiile, care cresc mereu.) Puntea peste care ţara a trecut prăpastia crahului a fost CDR şi – în primul rând – PNŢCD. Bineînţeles că ţărăniştii ignorau complet situaţia reală, la fel ca şi noul preşedinte, Emil Constantinescu. Pe măsură ce era trecută, puntea urma să fie distrusă, pentru că proiectul viza nu doar depăşirea crizei, ci şi restauraţia.

Schimbarea de la Cotroceni a fost şi ea în mod manifest manipulată. Avalanşa spectaculoasă de declaraţii de susţinere venite din partea unor formaţiuni cu origini securiste, create în 1990 pentru scopuri diversioniste, susţine ipoteza mea: în 1996, Emil Constantinescu a câştigat, împotriva aşteptărilor, pentru că a beneficiat de susţinerea serviciilor secrete, a structurilor controlate de ele, a oligarhiei în ansamblul său.

În aceeaşi carte, Cinci ani la Cotroceni, Iosif Boda, care în 1996 a condus campania lui Iliescu, după ce, la pag. 238, afirmă că: „Toate sondajele îl indicau, invariabil, câştigător pe Ion Iliescu. Mai mult, ele arătau că şi unii dintre cei care nu l-ar fi votat erau încredinţaţi că tot Ion Iliescu va câştiga.„, la pag. 318 scrie: „Cu toată capacitatea mea de analiză, cu care îmi place adesea să mă laud, nu am fost capabil să-mi imaginez evenimentele uluitoare care s-au derulat între cele două tururi de scrutin. Pentru că ceea ce a urmat a fost un coşmar pe care nu aş vrea să-l mai trăiesc vreodată. (…) Tudor Mohora, un lider respectat în tot spectrul stângii, i-a îndemnat pe alegători să-l voteze pe Emil Constantinescu! Stupoarea a fost totală. Nu ne venea să credem. Ce jocuri face Mohora? Cum s-a ajuns aici? (…) De partea lui Constantinescu se adunau forţe considerabile. S-a semnat protocolul de colaborare CDR-USD. UDMR era tot de partea lui Constantinescu. Iar îndemnul lui Mohora a avut ecou, aşa cum mă temeam. O serie de formaţiuni mici sau de grupări civice, fundaţii, partide şi asociaţii mărunte, inclusiv cele ale chiriaşilor din casele naţionalizate, s-au precipitat să-şi declare susţinerea pentru Emil Constantinescu. Şi când te gândeşti că un punct forte din campania lui Ion Iliescu era tocmai apărarea chiriaşilor, ameninţaţi explicit de liderii Convenţiei că vor modifica legea caselor şi vor da câştig de cauză foştilor proprietari! Şi totuşi, asociaţia chiriaşilor a mers pe mâna lui Constantinescu. Nu contează câte voturi s-au dus efectiv spre candidatul Convenţiei. Conta atunci semnalul, conta curentul majoritar de opinie din societate, care curgea şuvoi spre Emil Constantinescu. Aceste semnale anti-Iliescu cădeau atunci ca nişte bombe cu efect imediat. De la Cluj a venit o altă bubuitură: Funar, în piruetele lui politice inexplicabile, i-a îndemnat pe ardeleni să-l voteze tot pe Emil Constantinescu. Nu ştiu cât de convingător a fost, dar gestul lui a intrat în atmosfera acelor zile încărcate de tensiune. A intrat în şuvoiul de care vorbeam. Impresia generală era că aproape întreaga clasa politica merge pe mâna lui Constantinescu. (…) O surpriză a fost şi gestul liderului PRM de a-şi lăsa simpatizanţii să voteze după cum îi imboldea conştiinţa. Dar această dezangajare venea după o uluitoare campanie denigratoare a lui Corneliu Vadim Tudor împotriva lui Ion Iliescu, în care „cârpă kaghebistă” nu era decât cea mai jalnică din suita de ofense ale diatribelor din revistele „România Mare” şi „Politica”. Aşa că unii dintre votanţii lui Corneliu Vadim Tudor la primul tur fie nu au mai ieşit din case la cel de-al doilea, fie au votat pentru Emil Constantinescu, optând pentru un rău care li s-a părut mai mic decât „cârpa”, pe deasupra şi „kaghebistă”. Doar PSM şi doar Ilie Verdeţ i-au îndemnat, şi abia în ultimele zile, pe simpatizanţii lor, de altfel puţini la număr, să-şi dea votul pentru Ion Iliescu.”

În ciuda „trădării” sale din 1996, Tudor Mohora a fost recuperat de către Iliescu, iar în anul 2000 a fost ales deputat pe listele PDSR şi promovat chestor al Camerei Deputaţilor. Şi colaborarea cu PRM, cu Vadim, cu Funar şi cu atâţia alţi „trădători” a continuat nestingherită de „întâmplările” din campania electorală.
Deşi au obţinut doar 20% din voturi (30% a avut toată CDR), ţărăniştii au fost aduşi la putere şi au salvat ţara. Au restabilit legăturile cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional, au obţinut refinanţări ieftine, în ţară au început să intre capitaluri, iar bursa s-a înviorat pentru prima dată de la înfiinţare. Procesul de privatizare a fost relansat (inclusiv prin primele mari privatizări), au început să fie închise întreprinderile cu pierderi, care necesitau subvenţii masive de la buget, în primul rând minele de cărbune. Asanarea sistemului bancar a costat peste 3 miliarde dolari, care se adaugă celor 10 miliarde achitate în serviciul datoriei externe şi celor 2 miliarde cu care a fost completată rezerva BNR. Cu toate aceste plăţi uriaşe, de peste 15 miliarde de dolari, datoria publică externă a României a rămas practic constantă: 6,1 mld.$ în 1996, respectiv 6,9 mld.$ la 31 decembrie 2000. În aceste noi circumstanţe, România a trecut prăpastia.
Reaşezată pe o bază sănătoasă, economia naţională s-a relansat, începând cu anul 2000, într-un proces de creştere durabilă, care continuă şi astăzi. În noile condiţii, s-au putut lua măsuri de relaxare a fiscalităţii (TVA – de la 22 la 19%, impozitul pe profit – de la 38 la 25%, iar cel realizat prin exporturi – la 5%), ceea ce a accelerat suplimentar ritmul de creştere. Iar averile oligarhilor au crescut cu două ordine de mărime…
Maurul şi-a făcut datoria, aşa că trebuia omorât, pentru că proiectul oligarhiei presupunea şi restauraţia partenerilor politici preferaţi. Ţărăniştii au fost „omorâţi” de oligarhie, care a tras în ei prin toate gurile de foc. Cele mai devastatoare lovituri au venit însă, din spate: de la preşedintele Constantinescu, de la Partidul Democrat, partener la guvernare şi de la Traian Băsescu, în mod special.
Tocmai din această cauză, afirm că „lupta” de azi a preşedintelui Băsescu cu oligarhia are mai degrabă un caracter „intern”, de război civil. Încă de la alegerile din anul 2000, se bat „şmecherii” cu „şmecherii”.

Radu Sarbu

Anunțuri

Despre Deceneu
"Lumea nu va fi distrusa de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervina.” - Albert Einstein

3 Responses to STUDIU DE CAZ: ALEGERILE DIN 1996

  1. Teo Negură says:

    Interesanta analiza, ideea e ca de Basescu s-au saturat pana si ai lui, cei grei, care pana mai ieri ii erau alaturi. Cred ca cine ii mai e alaturi o face doar din interese obscure si majore sau de teama dosarelor…

  2. Stefan Pop says:

    Situatia de astazi este total diferita fata de cea din 1996.
    Atunci PNTCD culegea roadele politicii intelepte si tenace dusa de catre Cornleiu Coposu si cei din preajma sa. Moartea liderului taranist in conditiile cunoscute a contribuit si ea semnificativ la castigarea alegerilor. Cu toate ca PNTCD a fost principalul vector al Conventiei el a fost obligat sa preia intreaga povara mostenita caci restul componentilor politici din CDR „s-au tupilat” comod in spatele taranistilor. Greselile de guvernare ale Conventiei au fost atribuite exclusiv PNTCD!
    Dupa venirea la putere PNTCD a inceput sa descopere imensele datorii lasate de PSD si aliatii sai. Ele trebuiau insa achitate si tara a fost in mai multe randuri amenintata de intrarea in incapacitate de plata. Asa s-a ajuns la devalorizarea rapida a monedei si la intrarea in faliment a numeroase intreprinderi. Toate nereusitele au fost contabilizate in defavoarea noilor guvernanti. Dupa numai patru ani de guvernare CDR a pierdut alegerile asa cum se astepta de altfel toata lumea.
    Alegerile din 1996 au marcat insa ruperea definitiva de comunism si neocomunism. Aceasta pare sa fie marea realizare din epoca. Romania devenea o tara „interesanta” pentru Occident. Nu trebuie uitate nici actele de politica externa curajoase care au dovedit alinierea efectiva a Romaniei la politica NATO si dorinta tarii de aderare la Alianta. Toate realizarile au insemnat insa si costuri enorme pentru imaginea PNTCD care s-a deteriorat notabil. Asa s-a ajuns la situatia trista de astazi cand PNTCD este doar o fila de istorie din manualele scolare.

    • Deceneu says:

      Erorea a fost ca nu au reformat justitia si nu au avut rezultate impotriva coruptie. Au lasat-o la liberali, si Valeriu Stoica a predat-o cum a primit-o, fara nici o reforma.
      Taranistii s-au ocupat de adminstrarea economiei, de taxe si impozite si de agricultura, iar de privatizarile din industrie si de transporturi s-a ocupat T Basescu.
      Insuccesele in coruptie si faptul ca au neglijat comunicarea, le-au adus esecul politic.

%d blogeri au apreciat asta: