Europa trebuie salvată!

Interesant articolul din Deutsche Welle Europa trebuie salvată! pe care-l redau integral in continuare:

Criza economică nu este rezultatul unor evenimente distincte şi separate, nu există o criză specifică pentru Statele Unite ale Americii şi nici una specifică spaţiului comunitar, scrie James K. Galbraith.

Criza este una singură. O criză profundă care zguduie sistemul mondial. Radăcinile actualei crize se regăsesc la începutul anilor 70, când lua sfârşit aşa numita „perioadă de aur”, cele trei decenii glorioase, care au urmat celei de-a doua Conflagraţii Mondiale.

Prima din cele trei surse, pe care profesorul american James K. Galbraith le-a identificat în discursul ţinut la începutul lunii decembrie la Berlin, este explozia preţului real al resurselor. În anii ’70, noile descoperiri, situaţia geo-politică şi puterea financiară a Occidentului, coroborate cu criza datoriilor din restul lumii, au dus la sporirea cererii de resurse primare. Preţul energiei s-a dublat, iar încălzirea globală va continua să complice situaţia.

Cea de-a doua cauză a actualei crize se regăseşte în evoluţiile tehnologiei: combinaţia dintre revoluţia digitală şi globalizare, transferul liniilor de producţie şi externalizarea serviciilor au atras concedieri masive. Fără a exagera, Galbraith este de părere că ceea ce reprezintă astăzi computerul şi tehnologiile asociate lui, au reprezentat în urmă cu un secol motorul cu combustie în relaţia cu caii putere.

Ideologia neo-liberală
A treia sursă a crizei este una ideologică: idea neo-liberală potrivit căreia pieţele pot funcţiona exclusiv prin auto-reglementare. Situaţia se agravează atunci când principiul este aplicat în domeniul financiar. Profesorul american se referă aici la „iluzia ultimelor generaţii”, care s-a alimentat dintr-o creştere economică instabilă şi nesustenabilă. Mai simplu şi mai direct, Galbraith vorbeşte despre „frauda fiscală”, cea mai aprigă fraudă din toate timpurile. Fie că este vorba despre creditele ipotecare din Statele Unite ale Americii sau de datoriile publice ale Greciei, nici unele nici altele nu s-au acumulat în spatele uşilor închise. Sub privirile binevoitoare ale autorităţilor au avut loc şi tranzacţiile imobiliare din Irlanda sau Spania. Nu era nevoie decât de spirit de observaţie şi de voinţa de a privi situaţia la adevărata ei valoare.

În momentul în care dimensiunile fraudei au scăpat de sub control, a izbuncit panica generală, atât în Statele Unite ale Americii cât şi în Europa. Milioane de locuri de muncă au dispărut, fiind incluse în capitolul „pagube colaterale”.

Fiecare pe cont propriu?
Problemele nu au dispărut. Aşa încât trebuie să găsim un mod de a merge mai departe. Avem de ales între două principii: toţi pentru toţi sau fiecare pentru sine.

Se spune că Statele Unite au o piaţă a muncii flexibilă. Dar salariile reale din economia nord-americană nu au fost afectate de criză, din contră, în primul an chiar au fost majorate. Piaţa muncii nu a reacţionat, rata salariaţilor activi s-a redus cu doar cinci procente, comparativ cu deceniul anterior.

În Statele Unite, rezultatele au fost cât se poate de vizibile: asigurări de şomaj, pensionări anticipate, taxe reduse, amplificate de pachetul de cheltuieli, de pachetul de stimulare economică şi politica kensyiană adoptate în 2009. Toate acestea au amânat scăderea veniturilor şi au menţinut nivelul de viaţă la un standard bun.

Europa de Nord se poate lăuda cu instituţii naţionale puternice, ridicate pe tradiţia solidarităţii sociale, o tradiţie necesară în orice societate de succes din lumea modernă: acea de a reacţiona bine în situaţii de stres. Nu pe acelaşi principiu se bazează instituţiile continentale apărute în anii din urmă. Acestea sunt insitituţii neo-liberale, ridicate pe baza unor idei importate la scară largă din Statele Unite ale Americii. Europa a acceptat aceste exporturi – incluzând datoriile şi deficitele arbitrare, rolul de reglementare al băncii centrale şi auto-reglarea pieţei de capital – şi plăteşte acum cu vârf şi îndesat.

Profesorul american este critic şi la adresa Germaniei. Cu câţiva ani în urmă, Berlinul a inclus în Constituţie aşa numita limită a datoriei publice – un buget stabil cu excepţia crizelor economice severe. Ce reprezintă această prevedere? „O reglementare constituţională că va exista mereu o criză economică severă. Ce poate fi mai absurd de atât”, se întreba James K. Galbraith chiar în faţa auditoriului berlinez.

Europa disfuncţională

Mai mult decât orice, politicile Europei impun o austeritate disfuncţională datornicilor aflaţi în imposibilitate de plată, care nu mai ies din spirala datoriilor. Reacţia liderilor europeni nu este tocmai benefică: principiul toţi pentru unul şi unul pentru toţi nu funcţionează în economie. De fapt, în economie, deficitul şi surplusul sunt interdependente şi nu poţi şterge datoriile fără a renunţa şi la încasări.

Şi Statele Unite se confruntă cu un seism la nivelul instituţiilor sociale. Există aşa numitul „Fiscal Cliff”, ca reacţie pentru a forţa reducerile din programele iniţiate de administraţia Reagan – reduceri ale asigurărilor sociale, medicale precum şi ale cheltuielilor publice. Şi americanii trebuie să ducă aceste lupte.

Dar Europa şi mai ales Germania au sarcini mult mai dificile. Europa se mişcă de la o piedică la alta, cade dintr-o asigurare falsă în alta şi situaţia se va înrăutăţi.

În final, datornicii deveniţi victime se vor revolta, dar lor le lipseşte capacitatea morală, puterea politică şi forţa economică de a salva Europa.

Care sunt alternativele? Se impune o profundă restructurare a datoriilor. Există „Modest Proposal” („Propunerea moderată”) a lui Yanis Varoufakis-Stuart Holland care ar putea fi un bun punct de pornire. Autorii insistă pe trei elemente: un pool comun care să-i cuprindă pe cei care încalcă prevederile bugetare din Tratatul de la Maastricht; o Bancă Europeană de Investiţii, care să combine provăcările implicate de reconstrucţia economică şi problemele ridicate de resursele energetice şi încălzirea climatică şi, al treilea capitol, l-ar reprezenta o autoritate bancară care să supervizeze şi să poată acţiona atunci când se impun reduceri sau raţionalizări în sectorul financiar.

Soluţii pe termen-lung

Ar mai exista câteva propuneri: o uniunea a pensiilor la nivel european care să garanteze un trai decent salariaţiilor care au lucrat o viaţă întreagă. Apoi, ar putea urma introducerea unui salariu minim la nivel continental. Aceste soluţii cu impact redus, uşor de administrat, ar putea atrage stabilizarea veniturilor, asigurarea locurilor de muncă şi a puterii de cumpărare.

Ce se întâmplă dacă Europa eşuează? Avem un exemplu recent, în imediata apropiere: fosta Iugoslavie. O economie de succes într-o ţară cu venituri medii. Violenţele izbucnite acolo au scos la iveală fracturi care nu s-au vindecat nici astăzi. Discuţiile cu cetăţeni din diverse părţi ale Europei scot la iveală frici asemănătoare cu cele din Iugoslavia anilor ’90.

Analizând alternativele ajungem la o singură concluzie: Europa trebuie salvată!

James K. Galbraith este Profesor de Politici Guvernamentale la Austin, University of Texas şi consultat pe relaţii de afaceri şi guvernare. Aceasta este o variantă sintetizată a discursului susţinut la Berlin, pe 6 decembrie 2012, în cadrul Congresului sindicatului german IG Metall, desfăşurat sub deviza „Changing Course for a Good Life”.

Autoare/Autor Alina Kühnel
Redactor Rodica Binder

Anunțuri

Despre Deceneu
"Lumea nu va fi distrusa de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervina.” - Albert Einstein

13 Responses to Europa trebuie salvată!

  1. Radu says:

    Mda am citit pana aici ” idea neo-liberală potrivit căreia pieţele pot funcţiona exclusiv prin auto-reglementare.”, considerata ca si cauza a crizei (la fel de gresit precum si primele doua asa zise cauze – tehnologia si pretul resurselor, 3 din 3 eronate) si m-am lamurit. Numai interesant nu poate fi numit articolul acesta, spune cam ce au mai spus cateva mii inaintea lui si e la fel de pe langa.

      • Radu says:

        Asa … si relevanta acestui articol fata de cel de sus este?

        • Titlul e tricky pt superficiali, dar articolul e despre… cauze.

          • Radu says:

            Articolul este despre (3 puncte in mijlocul propozitiiei complet nenecesare) ceea ce crede autorul ca ar fi cauzele, nu despre cauze, o precizare necesara si nu chiar superficiala. SI desi spune cateva lucruri corecte, majoritar e cam paralel cu realitatea. Si ponzeconomia merge inainte, pana cand, evident, nu mai merge.

            • Radu says:

              Ca sa clarific comentariul anterior consider paralel cu realitatea notiunea ca a lasa birocratii sa tipareasca cati bani au chef e o solutie reala, alaturi de alte cateva lucruri mai minore. Dar articolul acela nu are legatura cu articolul pus pe acest blog. Ca sa inchei comentariile cu asta, problema vine din fundamentele sistemului financiar si nu are legatura cu tehnologii, resurse si reglementarea pietelor, ci de la un stat care va fi, pe termen lung, invariabil corupt de interese financiare. Degeaba e reglementat ceva daca cei ce reglementeaza sunt platiti de cei asa zis reglementati.

          • SIGN&DISPLAY says:

            Cred ca e ceva mai complex, chiar si decat articolul

      • Deceneu says:

        Mie mi se pare esentiala afirmatia ca ” idea neo-liberală potrivit căreia pieţele pot funcţiona exclusiv prin auto-reglementare”, este una din cauzele crizei.

        • Radu says:

          Ca aceasta „idee” sa fie o cauza a crizei ar fi fost necesar sa fie implementata, pietele sa fie lasate sa se auto-reglementeze, libere cum s-0ar spune, o perioada de timp, ceea ce nu s-a intamplat. Dereglementarea pietelor e un mit, nu s-a intamplat. Nu in sensul real al cuvantului. Faptul ca au tot fost schimbate vari reglementari, majoritatea cu dedicatie pentru vari corporatii, nu inseamna dereglementare. Piata nu a fost lasata niciodata libera, sa se vada ce se intampla, cel puin in istoria recenta a lumii. Mereu a fost un rege un nobil un birocrat care a reglementat-o. Asa ca sa dai vina pe piata pentru probleme este exagerat.

          • Deceneu says:

            Reglementarea este ca energia nucleara, nu e nici buna nici rea, depinde de destinatia/finalitatea urmarita.
            O piata nereglementata ca jungla, este ca ogorul in care cresc culturile si buruienile. Cel mai viguros sufoca pe cel mai slab. In final se polarizeaza si totul moare. Polarizarea este un fenomen natural.

            Scopul reglementarii este ca protejeze ce-i valoros, Daca cel mai puternic castiga controlul asupra autoritatii care reglementeaza atunci reglementarile se fac in avantajul lor. Sistemul bancar a devenit atat de puternic incat a influentat politica guvernelor si consecinta este criza.
            Din criza se poate iesi tot prin reglementare sau printr-o forma catastrofica de razboi.
            Vezi o iesire din criza prin intermediul pietei? Cum?
            Nu mai luam credite sa obligam bancile sa scada costul creditului? O sa ia guvernele credite, pentru ca politicienii o sa fie „cointeresati”!
            Un sistem dezorganizat cum este societatea civila, nu are nici o sansa in fata unui sistem organizat cum este cel bancar.

          • @Radu

            Depinde ce intelegi prin… dereglementare.

            Aici găsești răspunsul inteligent la criza din ’29 și una din principalele cauze ale actualei… crize.

            Dereglementarea, în acest caz, s-a petrecut, s-a dat verde la scheme Ponzi, iar acum „comunistii”… aka clasele muncitoare trag ponoasele.

            Si in loc sa discutam despre cauze, „ne dam” inteligenti cu stanga vs dreapta… si mitul „lesefer”. 🙂

            In absenta reglementarilor, domnu’ Ponzi n-ar fi facut nicio ora de puscarie asa ca macane mai putin pe tema asta.

  2. Problema vine din fundamentele sistemului financiar si nu are legatura cu tehnologii, resurse si reglementarea pietelor, ci de la un stat care va fi, pe termen lung, invariabil corupt de interese financiare.

    • Deceneu says:

      Si domeniul financiar este o piata, dar reglementarile au favorizat concentrarea capitalului.
      In orice domeniu concentrarea capitalului duce la o situatie cartel sau de (semi)monopol cartel care face ca legile pietei sa nu mai functioneze.

%d blogeri au apreciat asta: