Ura o masura a „valorii”, cultivata de putere!

Recent la emisiunea Nocturne de la TVR, din care am prins ultima parte, invitatul G. Liiceanu a vorbit cu admiratie despre ura.

Ura o considera o confirmare  a succesului, un efect al invidiei. Afirma ca atunci cand cineva este urat, inseamna ca a atins tinta si este invidiat. Domnia sa probabil este foarte mandru de ura pe care considera ca a atras-o, si care-i confirma succesul in viata.

Eu nu am vazut prea multa ura in jurul meu. Cei care sunt agresivi si urasc sunt „mercenarii” oamenilor politici din media si online.

Oamenii normali admira sau detesta pe semenii lor, nu-i urasc.  Mi-e teama ca Dl Liiceanu confunda dispretul cu ura si „se imbata cu apa rece”.

Daca Dl Liiceanu a „suflat” la urechile fostului presedinte teoria urii ca efect al succesului, nici nu ma mir ca fostul Presedinte se simtea foarte magulit de ura pe care o atrage. Si poate ca unii au rolul sa-i cultive sentimentul de superioritate prin ura pe care o revarsa. Probabil si la Ceausescu s-a intamplat la fel. Unii ii spuneau ca-i genial si ca ura este rezultatul invidie si o confirmare a genialitatii lui!

Clasa politica provenita din activisti comunist si securisti probabil sunt „prelucrati” cu asemenea teorii de sorginte KGB-ista, cred in ele si se conduc dupa invatamintele primite. Ei atrag si promoveaza „oameni de bine” care dau dovada ca le stapanesc si utilizeaza ura si frica cu maiestrie. Probabil si „baronii locali” suporta efectul aceleiasi teorii a urii datorata succesului si a superioritatii lor. Mi-am amintit ca teoria invidiei la romani este foarte mult promovata in online, sub proverbiala expresie sa „moara capra vecinului”. O asemenea teorie este in totala contradictie cu morala crestina care se spune ca este foarte raspandita in societatea romaneasca. In religie ura este un pacat! Invidia este foarte prezenta printre politicieni de la putere, dar ei nu-i reprezinta pe romani.

Teoria urii mi-a amintit de un fragment dintr-un articol din Cotidianul „Mostenirea nefasta a lui Brucan”  scris le Horatiu Pepine, fragment pe care l-am citat de cate ori am avut ocazia, si chiar l-am reluat pentru ca mi se pare ca exprima exact ce se intampla in media si online.

Silviu Brucan, care se gasea la antipodul discursului moralizant al intelectualitatii critice, nu propunea de fapt niciodata valori democratice, nu vorbea despre libertate, demnitate, justitie si cu atit mai putin despre adevar, el comenta totul din perspectiva eficacitatii puterii. De aici fascinatia pe care o exercita asupra politicienilor si asupra ziaristilor specializati in politica.

Banuit mereu ca ar sti mai mult decit spune, era urmarit cu atentie de politicienii slabi de inger si de ziaristii lipsiti de repere. Din mantaua lui Brucan se trage aproape tot ce se cheama astazi „analiza politica” si tot de acolo a iesit cohorta de „analisti”. Ii poti recunoaste usor dupa faptul ca nu au nici o preocupare pentru buna asezare a vietii publice, dupa faptul ca nu se intreaba niciodata daca un lucru este bun sau este rau, preferind sa descrie mecanismele de exercitare a puterii si sa le masoare eficacitatea. De multe ori, asa-numitii „analisti” par ca nu intentioneaza sa se adreseze cetatenilor, ci ca dau sfaturi partidelor de cum ar fi mai nimerit sa se mentina sau sa acceada la putere si, in definitiv, de cum sa profite, o data in plus, de ingenuitatea unui „stupid people”.

In sensul acesta „analistul politic” este o specie profund daunatoare.

G Liiceanu joaca rol de analist politic, si nici el nu este preocupat de binele public. Este interesat de cum sa castige popularitate oamenii politicii pe care-i slujeste. Comunistii au aplicat invatamintele lui Beria despre psihopolitica  si le aplica si astazi cu succes.

CAPITOLUL I
Istoria si definitia psihopoliticii. Desi pedeapsa de dragul pedepsei s-ar putea sa nu ramana total nerasplatita, este adevarat, totusi, ca scopul oricarei pedepse este indoctrinarea persoanei pedepsite cu o idee, fie de constrangere, fie de ascultare. Deoarece orice conducator, de cand e lumea, a avut nevoie de ascultarea din partea supusilor sai pentru a-si atinge scopurile, el a trebuit sa recurga la pedepse. Acest lucru este valabil in privinta oricarui trib si oricarui stat din istoria Omului.

Prin urmare, in procedurile psihopolitice nu exista o problema etica, de vreme ce este evident ca omul este intotdeauna constrans impotriva propriei vointei, spre binele superior al Statului, fie prin castiguri economice, fie prin indoctrinare conform dorintelor Statului. La baza, Omul este un animal. El este un animal caruia I s-a dat un lustru de civilizatie.
……

Psihopolitica este o insarcinare solemna. Prin ea puteti sa va anihilati adversarii ca pe niste insecte.

Folositi tribunalele, folositi judecatorii, folositi Constitutia tarii, folositi societatile medicale si legile tarii pentru promovarea scopurilor noastre.

Deviza este „scopul scuza mijloacele”!
Metodele conteaza in masura in care asigura sucesul. Cine a fost indoctrinat cu aceste valori si a prins gustul puterii nu poate renunta la sentimentul de superioritate pe care-l ofera strivirea adversarilor ca pe niste „insecte”. Succesul si ura le confirma! Au toate motivele sa fie mandrii ca sunt superiori ca inteligenta pentru ca sunt invidiati.

E adevarat ca sentimentele de frica si de ura sunt mult mai puternice decat cele de demnitate, de respect si de iubire. Pana si religia a facut apel la frica de sanctiuni, la iad, pentru a face pe oameni sa se conduca dupa principii nobile. Daca religia are o scuza ca a utilizat frica pentru un scop social nobil, ceea ce fac adeptii comunismului nu are nici o scuza, pentru ca actiunea lor este indreptata impotriva comunitatii, pentru demolarea societatii, a coeziunii sociale. Societatiile dezbinate pentru a fi dominate au stagnat. Comunismul este o dovada de societate divizata de frica, de ura si de neincredere. Dupa ’90 valorile comuniste au fost cultivate cu aceeasi intensitate pentru ca cei de la putere doreau sa o mentina ca sa profite de ea. Valorile spirituale sunt tratate ca niste prejudecati care ne impiedica sa evoluam ca indivizi. Demnitatea este pretinsa in numele inteligentei si al succesului, in numele abilitatii de a urca pe treptele puterii. Aceasta (in)cultura a manipularii urii ne duce spre dezastru.

G Liiceanu este un demn urmas al lui Brucan! Ambii fac parte din categoria oamenilor inteligenti, dar lipsti de moralitate/onestitate daca luam in considerare ce spuneau:

P. H. d’Holbach  „Adevarata morala, ca si adevarata politica, este aceea  care cauta sa-i apropie pe oameni unii de altii, ca sa-si faureasca cu eforturi comune fericirea lor mutuala. Orice morala care separa interesele noastre de acelea ale asociatilor nostri este falsa, absurda, contrara naturii”.

H. Heine „O natiune nu poate fi regenerata daca regimul ei nu dovedeste o inalta forta morala. Aceasta forta regenereaza„.

Despre Deceneu
"Lumea nu va fi distrusa de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervina.” - Albert Einstein

2 Responses to Ura o masura a „valorii”, cultivata de putere!

  1. Cristian Banu spune:

    „Dujmanii îmi poartă pică, că n-are valoarea mea…”

    Guță, Liiceanu, marile spirite se întâlnesc în doctrina manelismului.

  2. Pingback: Ura, o masura a „valorii”, cultivata de putere!

%d blogeri au apreciat asta: