Înainte de ’89 circulă o butadă despre o „teorie a sferei” cunoştinţelor, afirmaţie atribuită unui matematician român.
Conform acestei teorii, cunoştinţele dobândite pot fi reprezentate printr-o sfera de dimensiune diferită de la un individ la altul.
Suprafaţă sferei reprezintă întrebările fără răspuns, iar ce-i în exteriorul sferei şi nu atinge suprafaţă, sunt aspecte necunoscute deci inexistente pentru individ.
Cu cât o persoană are o sfera a cunoştinţelor mai mare, deci are şi suprafaţă mare, are multe întrebări fără răspuns, mai multe incertitudini. Savanţii şi filozofii sunt în această situaţie.
La polul opus sunt cei cu sfera mică, persoane care au convingeri şi foarte puţine incertitudini.
Cu cât o persoană are mai multe incertitudini cu atât are tendinţa să se consulte cu alţii, să ceară o opinie, să fie sigur că are răspunsul corect.
Cei care au convingeri au soluţii la probelme şi consideră că nu au nevoie de consultare.
Observăm că în România societatea a fost acoperită de o pătură de indivizi care “ştiu ce au de făcut”.
Ei nu consideră că trebuie să consulte cetăţenii, din cauza asta activitatea la baza din partidele politice este nulă.
Oficialii români când iau o decizie repetă frecvent sintagma “era singură soluţie”, pentru că unde-i un singur neuron nu pot fi mai multe soluţii, şi atunci consultările sau dezbaterile cu cetăţenii sunt considerate inutile.
Emil Cioran spune după alegerile din ’90, că societatea românească este acoperită de o “zgură ”, care se va sparge şi se va decanta.
Din păcate “zgura” s-a tot îngroşat!